oh nebunia de-a fi fost acolo
de-a fi atins cu pașii nisipul
pe care călcau strălucite picioare
oh dezgoliții sâni
mici pepeni arămii
din care să muște doar soarele
dar și amara mea lăcomie
gata să sfâșie umbrele lor
în diminețile înrourate

nimeni nu știe
n-am spus nimănui
imensa tristețe vuind peste tâmple
țipătul rece ferecat în piept
sub căldura albă
năucitoare

nimeni nu știe cât ești de mut
când ți-au murit bătrâne și șoaptele
cu care odată biruiai ochi
și sâni și buze ce păreau că te-așteaptă

oh nebunia de-a tot spera
că ești cărare ce se întoarce