Ce frumos stai și te uiți la mine,
în loc să mai dormi,
iubită, iubită, iubită, cât dor
ochii zorilor sfârșitului verii,
arșița-i prea înceată, pe la tălpile orizontului o să vină ploi,
vântul face evantai din vârfurile plopilor legănate la etajul cinci,
frunzele verzi nu vor să ia culoarea soarelui arzător.

Ochii tăi au consistența câmpiei,
multă cicoare-i pe margini, iar spre iriși, în mijloc,
se vede pământul gol, cu mici lanuri și se-aud ciocârlii…

Norocul meu constă în faptul că de după colina lor
nu se va ivi nicicând turela vreunui tanc vernil-gri sovietic
și nu mă voi lupta nici cu-aruncătorii de steaguri roșii,
pentru că simt în tine poteci de refugiu,
să rezist, să nu dorm, să scriu să vină toamna
un pâlc de îngeri, o oaste cerească, arhanghelii eliberării
în care mai credeau țăranii și bacii Văii Carasului,
câmpiei Siretului Inferior, Jijiei, Careiului,
din Bărăganul întreg până spre Porțile de Fier sau porțile Tapae –

“Taică, noi, pe cai albi, suntem trimișii Apocalipsei lui Ioan,
venim din infinitul durerii la voi în sat, ca să îndemni șapte sate,
de jur împrejur, dar să știi că americanii
nu sunt aproape, că vor fi nimiciți în final, se țin ca proștii
de băute și cazaciocuri,
sunt așișderea spionilor lui Stalin antihristul.
Mesajul Cerului milostiv e totuși unul mereu valabil:
o rezistență acerbă, lupta de sus, din înalt
prelungiți-o prin urmași, până ce pe dăunătorii lumii veți călca,
capetele șerpilor și balaurilor vor trosni, după ce vor fi mușcat
pământul vostru în gol, pământul acesta neapărat,
suspendat într-un cer nou!”