Pe foaia albă vorbele se-nșiră
Precum se-ntinde la uscat tot grâul
Când tumultos din matcă iese râul
Și spicul în sadisme îl deșiră.

Sonetu-și ține singur șoaptei frâul
Cuvintele pe coală le expiră
Atunci când taina nopții o inspiră
Și se întrece ora cu târziul.

Eu stau deoparte, laud părintește
Ori fluier observatele falsări
Și forma fixă jalnic o oprește.

Dar întrupez din raiuri vechi cântări
Și nota nărăvașă lin descrește
Împrăștiindu-i scrumu-n patru zări.