veninul pustiu al cerului
se prelinge încet
peste-nceputul de toamnă
păsările ici-colo cară în spate
umbre sau fremăt de nori

dar mie de toamnă de păsări
de nimic dimprejur
nu-mi mai pasă
pe mine mă arde o flacără harnică
scăpată din timpul distrus
în toate zilele lunile anotimpurile
câtea-au trecut prin sângele-mi viu
fumegând furioase

pe mine urletul rece al munților
mă-nnebunește
căci undeva acolo
în neființa înaltă a lumii
îngeri bătrâni și nemernici
beți de spurcate alcooluri
îmi pregătesc pe-ndelete mormântul

urletul rece și pustiu al munților
veninul cerului
mă-nnebunește