în casa cu transperante oranj
stau gândurile ca boabele de mazăre în păstaie
până când vine o zi în care din oglindă
încearcă să iasă o femeie cu pălărie
captivă privirea o dungă de umbră prizonieră sub boruri
doar umerii subțiri în bluza de in
ca un fluture scăpat din strânsoare își amintesc zborul

închizi atunci ușa în grabă
plecând către nu se știe unde
dar pașii te poartă peste pod
pe drumul știut să te uiți la tramvaie
și totul ar părea că e bine orânduit
în lucrurile lăsate de Dumnezeu pe pământ
ca o lumină în care se întomnează treptat

ce suplu e vântul în mersul său firesc peste șine
când o poate lua pe ce linie vrea
fără să i se întâmple vreo tragedie cotidiană
trece prin sălcii și poate ajunge până la tine
el niciodată nu va problematiza inutil
măruntele întâmplări despicând firul în patru
așa cum fac eu cu vorbele tale

mai trece o zi și mai vine o noapte
ce se dilată haotic peste oraș
precum nemărginita floare a nemărginirii
în care timpul miroase invulnerabil a tuberoze
o liniște deasă îmbracă zidurile de piatră
într-o lume pierdută unde nici greierii nu mai cântă
nici tramvaiele nu se mai aud peste pod