Am rămas spânzurat de o clipă
pe creangă de arbore falnic,
tu mă strigi prin pădure
ecoul repetă mai departe,
cu un laț strâns după gât.

Aștept să mă gasești între măceși
dar drumul ocolește roată,
cu râul, doi frați de cruce,
pădurea apropie un strat de ceață
și-l împarte între mine și tine
într-o boare de răcoare,
unde valea alunecă grăbită
norii de apă ai depărtării.

Nimeni nu se oprește din drum,
copacii merg și ei pe culme
într-o călătorie de basm.
Tata arcuiește coasa prin iarbă
își ascute gândurile pe o piatră
găsită după ploi pe râu,
acum doarme în mirosul proaspăt
somn descântat cu degetele mamei
sosită de acasă cu prânzul.
Eu nu pot să adorm
îmi place să-mi obosesc ochii
să mi se închidă singuri,
gândurile să se piardă în vise
care însuflețesc noaptea.

Clipele tăiate odată cu fânul
îmi urca prin tălpi și le prind în mînă
nu le pot duce, le scap jos,
mama are grije să le strângă
mîngâindu-mă cu ele pe frunte
înainte să se ascundă,
cu totul în trecut
ori poate în uitare.

Am luat un smoc de iarba domniței
să-l pun sub pernă,
mâine, să am noroc
să strângem împreună clipele
nevăzute de mama.