îmi sun cântecul pe corzile la harpe
așez în cuvinte, fior tremurat de glas,
până-mi alunecă sub pană un șarpe
singur, tristul poem gravat în plexiglas.

plâng vocalele umilite-n lacrimi
coboară înțelesul uimitor de clar,
îmbracă în sunete negrele patimi
cu un ceremonial tăios de sticlar.

au sufletul lemnului, al pietrei rare
inima-n lacrimi cînd o vor stinge,
închid în durere pornita cărare
să simtă drumeții cum drumul îi plânge.

albă ignoranță la margini diforme
o aglomerare de semne prin vise,
cerneală de gând în nuanțe și forme
sub aripi frânte-n nopțile ucise

rămași în derivă cu gându-n cuvînt
sub semnul crucii roșii deschide cerul,
cu adevărul înflorit din mirul sfânt
,,mirabila sămânța”-i dă misterul.