Acum când plâng stâncile la Vidra de Sus,
Când a amuțit tropotitul oșenesc,
Când spirite -sub cruci- îl roagă pe Iisus
A nu se pierde Neamul Românesc,
Exilați-mă în Cassiopeea
Unde îngerii mai locuiesc deocamdată,
Și unde-mi voi scrie -solitar- epopeea
Captivă în lacrima nepicurată.

Dați-mi prin sentință domiciliul forțat
Pe tărâmul normalității umane;
Cer deportarea, fiind neadaptat
La confiscarea vieții spirituale.

Acum, cât mai înțeleg limba poporului meu,
Cât buciumul, peste munți, mai vestește asfințit,
Cât încă nu l-ați îmbrăcat în blugi pe Dumnezeu,
Ordonați plutonului: foc! Și voi muri fericit.