Aproape-n cădere îți smulgi clipele
le arunci pe fereastră a toamnă,
rămân rănile adânci, curate
să se închidă de rod.

Trupul tău se frăgezește la soare
se-mbracă-n culoarea pâinii,
respiră prin piele o cafea fierinte
uitată pe masa de scris poeme.

Îți mângâi trecerea prin noapte
cu frunzele ruginite ale gândului,
sufletul o pădure care desfrunzește
cu fiecare noapte câte un ram.

Trecerea mea, o izbândă ivită
prin gândul cuprins de singurătate,
o pată subțire de lumină-n cuvinte
așezate pe inima ta întomnată.

Vântul din nord, răcoarea cu brume
ne coboartă-n genunchi întristarea,
în ochii tăi întârziați, gutuii
își rânduie fructele-n ferestre.

E încă dulce înțepătura mustului
ca o sevă care se plimbă prin trup,
marginile zdrențuite ale anotimpului
se prelungesc în letargii de miere.