E miezul nopții; pe-o spetează
Subțire din iconostas
Lumina candelei veghează
Cu pacea unui melc de-atlas.

Eu singur în odaia tristă
Sub stânca gândului mă-ndoi,
Și gândul meu ciudat persistă
Spunând că, singur eu, sunt doi;

Că unul este cel ce-n silă
Înghite vin dintr-un pahar,
Iar cel de-al doilea distilă
Subtilul visurilor har.

Afară calda umezeală
Îngrașe seva din pământ,
Iar atmosfera de cerneală
Se-nchide greu ca un mormânt.