cu foarte puține mișcări
cât să-și încălzească zăpada din așternuturi
deși frigul îi ruginea oasele
și oasele se făceau margini în care creșteau
pereții sufletului

el îmi ținea mâinile aproape de pieptul lui
inima lui bătea ca inima unui animal rănit
ne despărțeau distanțele ca niște draperii
ce acoperă sfârșitul tragic al unui spectacol

căderea zilei venea
odată cu norul de vată roz poposit deasupra orizontului
mușcam din el amândoi
în buzunare pumnii se desfăceau
iar desfacerea lor deschidea
alte linii de orizont

el îmi modela mușchii ca pe niște boțuri de plastilină
ne plăcea să ne jucăm cu ea
cu plastilina
și să râdem îndelung de felul în care se pot combina culorile
când mușchii înveleau pământul
puteam vorbi liber despre adâncimea cerului din palme
sau despre tristețea pe care nu o mai ascundeam

norul de vată era lipit de torace
somnolența se lungea în toate cuvintele

el era încântat de venirea nopții
de viermii care trăiesc din moartea altora
noaptea îi oblojea nebunia fără pansamente
nebunia lui îl ținea viu