tot mai adânc
în trunchiuri și în crengi
intră securea toamnei supărată
pădurea tremură în chin bătrân
când haita norilor călătorește
și latră negru-n zare lângă munți
stingând sub neguri
obosita-mi viață

sufletul meu i-acum un jar răcit
în care suflă buze ferecate
se surpă bolta frunzelor
când trec
încet prin dărâmata dimineață
și-mi pier sub gene visele
pe rând
ca niște flori
pictate-n miez de piatră

sufletul meu i-o cale către amurg
pe care soarele n-o recunoaște