Spre liniștea mea sufletească, nu cred că Prometeu a existat cu adevărat. Nu pot crede că între o mie de personaje absurde scoase la înaintare de omenire poate apărea o expresie atât de coerentă și logică încât pare să aibă la origine divinitatea. Consider că Prometeu nu este altceva decât tendința omului de a-și ucide în chinuri partea solară care i-ar da viabilitate în armonia cosmică.
A pune acțiunea lui Prometeu alături de tevatura iscată în jurul filozofilor “cu sistem” și a “inițiaților” ar însemna contestarea sacrificiului lui Hristos – or omenirea n-a îndrăznit încă să anuleze formidabila prestație a martirului de pe Golgota.
Eu spun că mitul în baza căruia se fandosesc atâtea “persoane importante ale culturii” este doar o metodă prin care oamenii s-au opus Cerului, comparabilă – dacă am insista în acest raționament – cu degustarea mărului primordial. Evident, specia umană nu numai că a greșit părăsind iubirea aproapelui în lanțuri pe un munte al cărui unic guvernator este un călău neînduplecat, nevorbitor de limbi omenești, ci a și savurat ideea că nu se întâmplă nimic dacă repetă acest gest. L-a repetat și în cazul meu, cel trimis pe niște creste înalte tocmai pentru a descifra rostul unor povești inexplicabile.
Știind acum niște lucruri după care mulți filozofi au jinduit în taină de secole, îmi dau seama că nu sunt lăsat să dezvălui decât ceea ce omenirea ar putea asimila deocamdată. Marea problemă este însă succesiunea rapidă a evenimentelor care o orientează spre groapa comună. Tributară epocii mecanice și electronice (complicării), cu variantele comunicării universale blocate în formolul science-fiction-ului, agonizează în miezul putred al civilizației ei atât de golită de sens.
Știu că, după ce voi coborî din munte cu această lucrare sub braț, o seamă de oameni pentru care frazele mele vor suna înfumurate și disprețuitoare, se vor grăbi să umilească ceea ce a mai rămas în mine uman. Și, de fapt, ce a mai rămas înafară de iubirea sfâșietoare pentru ultima femeie care-mi este permisă? Totul, totul mi s-a furat sau mi s-a confiscat, toate valorile materiale sau tendințele de realizare socială mi-au fost spulberate de ignoranța semenilor mei care, iată, au reușit să mă elimine din perimetrul speciei lor și m-au ridicat involuntar pe treapta de unde nu mai pot vedea decât Cerul. Ce va rămâne după ce voi face ultimul pas, ce poate rămâne după ce întâmplările de aici vor lua sfârșit? Voi lăsa moștenire unui popor care m-a trădat scrierile, muzica mea, formele eliberate din lemnul muntelui și multe renunțări, multe adăposturi părăsite în fugă pentru a-mi împlini menirea.
Singur. Mi-e teamă că e prea târziu pentru aceste rânduri – sunt foarte puțini cei care mai pot fi iertați – misiunea mea de salvator al omului aproape că a eșuat și aproape că mi-am uitat cuvintele pentru scrierea ELIBERÃRII. Căci mai are vreun rost să te ocupi de o specie al cărei scop esențial a fost să-și pregătească în cele mai mărunte detalii dispariția?

NOAPTE CU NORI. Când nu scriu și nu mă rog, cioplesc până târziu în noapte, bucăți de lemn căzut la pământ. Dacă în tinerețe am făcut diverse studii pentru a mă perfecționa în sculptură, acum conștientizez cu o naivitate copilărească și curiozitate de adolescent că forma nu trebuie decât eliberată din învelișul putregaiului. Într-o noapte, țintuit în piroanele dureroase ale gândurilor, am aflat că și forma umană urmează același drum al descompunerii numai pentru a elibera esența ascunsă în cărnuri. Mi-am reconfirmat ideea că îngroparea morților ar trebui să fie un spectacol al bucuriei, nu un prilej de jeluire.
De fiecare dată când finalizez câte-o “eliberare” din lemn mă cuprinde mirarea: adevărul este că nici eu nu știu ce formă poate apărea dintr-o uscătură oarecare. Așa am învățat că fiecare om este în egală măsură filozof, artist, poet, pictor sau țăran și că mia de ani de pace promisă va aparține acestui “om nou” care-și conștientizează statutul pe pământ.

NOAPTE ÎNSTELATÃ. Ce înseamnă, de fapt, transformarea Apostolului Petru în “piatra” pe care urma să se clădească Biserica lui Isus? Și de ce tocmai Petru? Ce biserică putea el construi după ce a dat adevărata măsură a lașității sale, a instabilității sale sentimentale?
Eu spun că ordinul lui Hristos nu viza în nici un caz înălțarea altor temple (ceea ce din păcate s-a întâmplat și a dus, în 2000 de ani, la o întreagă industrie religioasă) ci popularizarea triplei lepădări, exemplul viu că adevărata Biserică este sufletul nostru care e bine să fie mereu curat și care, odată vândut, nu mai valorează nimic. Am avut două milenii la dispoziție pentru a învăța asta și pentru a studia științele corecte. N-am făcut-o – ne-am făcut, în schimb, de râs, în fața Universului.

ÎNCÃ O NOAPTE SENINÃ. Doar pentru a reface în sens opus supliciul lui Prometeu, am lăsat călăul cu aripi să consume fără milă intoleranța pe care am folosit-o la scrierea lucrării “Condamnați să fim ca El” și am coborât mental până la originea terifiantei situații în care se zbate omenirea. Prăpăd.
A plecat din peșteri și și-a construit zgârie-nori care se prăbușesc peste ea. A schimbat mersul pe jos cu mijloace de transport rapide care, dacă nu creează catastrofe feroviare, aeriene, navale sau auto, slujesc intereselor războinice ale unor descreierați. A exterminat pădurile pentru a face loc terenurilor agricole și acum se plânge că nu-i ajunge mâncarea, a abandonat comunicarea normală pentru telefon, frumusețea veșmintelor pentru goliciunea de lux a paradelor de modă, necesarul real pentru îmbogățirea nejustificată, îngerii păzitori în favoarea salariaților dracului.
Nu te poți elibera de grija zilei de mâine decât rugându-te în Biserica sufletului tău, dacă ești conștient că există și dacă ai curajul să ignori limbuția preoților și predicatorilor pe care i-ai admis și i-ai crezut până acum.

ALTÃ NOAPTE. Ca un fel de viziune completă a derizoriului, prin partea vârfului meu de munte apar turiști care-mi alungă ființele vorbitoare de alte limbi decât cele omenești. Am văzut în apropiere o cabană, cred că pe undeva trece un traseu turistic. Unele cupluri vor să facă sex în natură și atunci ocolesc micul meu sălaș pentru a se pierde printre pinii cuminți și binevoitori. Ambii protagoniști apar apoi fericiți, coboară muntele spre cabana unde îi așteaptă vinul, berea și grătarele. Nu le vorbesc niciodată iar ei mă ignoră. Mi-e dor de femeia mea – de gesturile și cuvintele ei calde, nu de trupul ei.
Călăul nu renunță la truda lui nocturnă, îndepărtează conștiincios toate fărâmele corporale de pe aurul din care sunt alcătuit. Înafară de puținii despre care cred cu disperare că trăiesc prin alte părți ale pământului, sunt aproape convins că restul omenirii nu poate înțelege tortura de-a staționa suspendat între om și Dumnezeu, înlănțuit de patima umană și revendicat cu duritate de Cer. Desigur, întrebați-mă dacă plâng. Răspund cu sinceritate că da, există momente în care angajamentul lucid asumat mi se pare ori infernal de greu, ori stupefiant de ușor. Între aceste extreme se întinde, indiferentă și exactă, activitatea călăului ce nu uită că datoria lui este să ucidă fiara din mine.