Prinsoarea-i cu uscatul, mintea-i cu sufletul
și nimeni în lume- de unde-i începutul să mă
mestece și mijlocul s-adune, apoi sfârșitul
să mă scuipe-afară ?
Multe vorbe nu-și știu căta-n ele, că prinsoarea-i
cu uscatul , eu de-o barcă aburind pe râu,
tu stins de sfoara ei lăsată-n apă.

Aș vrea sa nu se-amestece cu noi, dar știe
că din carnea noastră supa-i cu aroma de piper,
grăsime,frunze și boia.

-Mireasa ta, eu sunt iar tu vâslaș de sticlă ,
se-afundă amintirea toată, și-ntinderea albă
de ierburi ,
și-ntinderea obosită de apă, luna muncită-n ogorul ei
-reflexiv, reflexiv, aproape de capătu-i brun.
As vrea dintre noi să ia pe niciunul, tu vas forat
de sticlă, eu mireasmă de strugure albastru
-multe dintre vorbe că nu-și știu face cochilie.