îmi anin iubirea desculță
ca o sentință
pe umerii străzii Câmpulung
mă sprijin cu fruntea pe talpa călcâiului
și adorm amintirile

îmi leg sărutul uscat
în brâul frunzelor căzute
de unica femeie a insomniilor
cu falangele dezbrac șoaptele
sânului alb
când așez metaforele poemului
în dorințe

plecată-i acum
cearcănele sunt înecate în amurg
când jumătate de secol
își striga fruntea
în brațele unei alte dimineți
mărginite de o geană

îmi ridic pleoapele
cu vârful unui nou început
și le atârn de gânduri fără miez
ca o rugăciune unei frunze ce-a căzut
ucisă de bruma unei toamne
în pântecul plecat
mai departe
cu urmele ploii.