înhață sufletul potrivit pentru tine, dibuk







cum să treci dincolo desenând linii de forță și zboruri

prin corpul ca o schelă alunecoasă:

ești o meduză, îți spun, frica e a minții nu a inimii,

de fapt mă interesează fațadele de sticlă și turnurile de nisip,

argila moale arsă în cuptoare vechi din care se aud șoapte

la fel de vii precum cărțile când sunt citite cu voce tare











dincolo e cald viu spirit de vânt care se răsucește simplu

așa cum sângele străpunge un plămân sec:

ești un aqualung, îți spun, și îmi pun masca pe față

o prezență cum o cămașă de forță







undeva la etaj se joacă bridge și dincolo ferestrele se deschid

dacă știi cum se numește ceea ce simți te poți sinucide cu adevărul tău :

înainte de a licita un grand șlem pe mâna mortului

trebuie să fii foarte treaz

joci într-o clipă ceeace alții au cucerit în milenii











stăm alături de ceilalți jucători, între noi cresc ziduri de cuvinte

terase cu păduri de cabluri și linii de tramvai incendiate

în timp ce femeile alunecă pe tăblia mesei din stropii de miere

bărbații simt jocul ca pe un tăiș











ochii tăi reci din ochii mei reci când spintecă bucuria de a fi pur și simplu :

suntem priviți de toate epocile citite altădată cu voce tare în studenție,

suntem aspirați de mințile celor ce au știut dintotdeauna că ne vom naște mecanic și ne vom autodevora la fel ca toate celelalte specii pe cale de dispariție,

suntem topiți de napalmul din sufletul slab al asceților,

suntem risipiți în toate cuvintele inutile și apoi adunați în ultima șoaptă

cu care anima se deschide în fața propriului homuncul ca un neon albastru

atunci când baleiază peste soldații ce așteaptă să ardă de vii pe o hartă trasată greșit,

suntem pudrați cu plutoniu

durerea e a imaginii, nu a cărnii,

suntem slabi ca niște manechine care vomită în timpul mersului halucinant din schijele ce se propagă prin carne după explozie,

suntem doar niște canale sfredelite în deșert de viața irosită,

suntem creaturi transdisciplinare unde comanda vine din filosofia ca malpraxis (îți este dor să te simți iar acel băiat când iese vesel din râu cu câțiva melci în palmă, îți spun, și te învelesc în frunze de palmier)









ne place să ne vizualizăm descreșterea și să o arătăm celorlalți

ca pe o hartă

în timp ce le explicăm în procente cât de greu ne este să-i înțelegem când ei scad la rândul lor și își uită parola

pentru că simțurile noastre sunt diluate de conexiuni virtuale și tendințe statistice

din care toate pulsiunile naturale au evadat către plăsmuirea robotică









dar dincolo, îți spun, e o beție a blocajelor unde te poți recupera din toate haosurile în care ai fost târât pe nesimțite și împotriva voinței tale,

este ca și cum ai putea să vorbești din nou la plecare cu un alt dibuk după ce nu ai mai vorbit cu nimeni altcineva timp de un mileniu câtă vreme străin ai fost și alungat din toate trupurile și din toate mințile

pentru că nimeni nu a vrut să se apropie de inima ta ca un radar de gânduri

și să vorbească pe limba ta despre lumea în descreștere









am știut că așa se fac jocurile în timp ce fațadele de sticlă ne înconjoară

iar trupul din corp se fărâmițează în timp ce corpul din minte se complică

alchimic

prin toate felurile de a uita cine suntem de fapt,

am știut că ești pe moarte, îți spun, și am uitat ce este moartea

pentru că nu are rost să te gândești la nimic în timp ce copilăria începe să se izbească de tine pe dinăuntru

o pasăre zvârcolindu-se

precum un clopot de sticlă într-o peșteră fără ecou,

marionetele se adună în jurul nostru și ne țes în vis cu piciorușele lor ritmice de fractali,

vom fi visați cum murim și vom aduce la rândul nostru moartea ca pe un joc al învierii









o, suntem priviți de neputința celor ce ne ucid pentru că nu suntem din aceeași lume

realul a intrat din întâmplare în mințile noastre

pe o hartă care ne șterge urmele pe nisipul de dincolo