Curând plecam de-acasă,
Și eu...și tu nepăsători,
Stăteam singuri pe-o terasă,
Noi doi și-un vânzator de flori.

Te-am întrebat dacă visezi,
Când orașu-ți cade sub bărbie,
Și mi-ai răspuns că tu nu crezi,
În armonie - ci-n agonie.

Te-am întrebat daca asculți,
Baletul de pe-a pianului claviatură,
"Nu! Cred că dansează desculți...
Și-or fi căzut dup-a bemolului bordură..."

Mă-nfierbântă lucrul că noi,
Ne iubim din ce în ce mai tare,
Deși parcă suntem într-un război,
Pierdem și câștigăm la fel fiecare.

Nu semănăm...o iotă!
Eu sunt alb și tu ești negru,
Eu sunt ac, tu papiotă,
Tu agitată, eu integru.

Despreunați, suntem ca morți,
De liniște sau agonie,
La capat n-ai cum să o scoți,
Nici măcar în poezie.

Dacă nu ne ciondănim...
Sigur s-a întâmplat ceva!
Așa ne-asigurăm că ne iubim,
Unul fără altul...nu ne-am mai certa.