1.

până și statuile au mirosul lor pe care ți l-aș putea descrie ca pe-o
fericită prizonieră dintr-o ramă de familie
până și copacii au tălpile lor pe care ți le-aș putea aduce în pat
să le mângâi să te ascunzi în ele ca într-un dulap neîncăpător de idei
până și străzile au gurile lor care ascund ilegal îndrăgostiți criminali
suflete singure și prostituate ce-și plimbă trupurile prin poemele noastre
până și tu sorbi o liniște oarbă ce poartă nebunii călare pe vânturile nordului
eu continui să cred că suntem perechea binecuvântată de mama soarelui

2.

tu ești dragostea mea pe care moartea o scuipă atunci când înot în cada din baie
îngenunchez în fața buricului tău ca în fața unei maternități și îți sărut treimea
perfectă ieșită sub sâni. liniștește-te, dragă, căci în vaginul tău moartea
își dă licența poetică. supărăcioase la fereastra băii s-au adunat stelele
să lunece-n cada plină cu sânge purtător de cuvinte. dar știu… nu există lipsă
de control în dragoste, există, însă, prea multe femei care se roagă
la bărbații îngropați

3.

într-un labirint suntem doar noi doi. un idol și o distanță. cu siguranță
se va găsi cineva să încerce să treacă prin noi și pe urmă să râdă
în fața arborelui din centru ca după un spectacol de teatru cu marionete.
el nu va ști un lucru. singurătatea lui hohotele lui
vor fi mâncarea pentru toată eternitatea iubirii noastre.
dezbracă-te și fă-mi de la distanță o cafea în care aromele statuilor
unghiile trunchiurilor de copaci gurile străzilor sângele din cadă
și mama soarelui au un singur gust. karma


30 oct. 2010, Paul Gorban, iași