Mă uit la cer, ce tristă-i seara!
În jur e totul împietrit,
Din steaua cărții pică ceara,
Azi Păunescu a murit.

Ce negură e fără tine,
Cuvintele nu își au rost,
M-astupă ceața care vine
Și amintirile ce-au fost.

Cântam adeseori cu mine,
Mă astupa regimul dur,
Plângeam în nopțile senine
Visând că sunt un trubadur.

Băteam din palme ca nebunul,
Cenaclul ne ducea spre vis,
C-așa era atunci românul,
Un visător de paradis.

Cu vocea ta săpând în stâncă,
Noi orizonturi ne-ai deschis,
Lăsând în peștera adâncă
Pe veșnicie ce ai scris.

Te-ai istovit luptând cu hoții,
Plin de speranță, plin de har,
Nu ne-ai lăsat în voia sorții,
Te-ai dus iubind acest hotar.

Pentru tirani ai fost otravă,
Picând din versuri cu cinism,
Când îi făceai gunoi și pleavă,
Te-au interzis în comunism.

Nici democrații nu te vrură,
Erai un Þepeș permanent.
Te revoltai că țara fură
Ciocoii noi din parlament.

Te-au măcinat gânduri rebele
Să vezi poporul nostru brav,
Fără jigodii și lichele
Călcând pe trupul tău bolnav.

Spre ceruri urcă mii de rugi,
Pământu-i jerbă cu regrete,
E generația în blugi,
Frumoși nebuni cu albe plete.

Te-ai dus lăsând ca amintire
O flacără jelind stingher,
Dând lumii noastre mândră știre
Că-s doi luceferi sus pe cer.

Trist ai plecat spre nemurire,
Durerea țării te-a înfrânt,
Vei regăsi prin cimitire
Pământul drag, pământul sfânt.