își întinde brațele
ca pentru o îmbrățișare
a întunericului
fruntea i se lipește de coama lui
mâinele i se agață de margini
cum dacă ar fi să se salveze în cădere
ochii caută o stea
cerul, o apă în care se reflectă luna plină
între degetele ei saltă doi pești
mai mult nu se atinge de nimic
se retrage
se adâncește în univers
se pulverizează din tălpi spre creștet
din spatele zorilor
pândind încă o vreme
o ultimă privire aruncată lumii