nu. nu voi scrie despre clasici ai muzicii. ci despre uși. m-am săturat să comunicăm prin ferestre duplicitare. prin perdele de ceață. în care lumina se zbate cu inconștiența fluturelui în plasa de păianjen –

am izbit cu atâta furie și de atâtea ori fugile lui bach. sticla își numără pixelii sub un licurici. tencuiala s-a crăpat în jurul tocului. motiv pentru care punctele de reper au prins a se clătina. dimpreună cu primii fulgi copilărindu-se peste balamale –

și dacă vorbim de aripi chiar eu bat din pleoape asupra întinderilor de lună. un nor cu formă de sanie mai că îmi smulge mâna din umăr –

și vântul

cu șuier de bici taie briciul. undeva sub barba aceasta se ascunde un chip al mărturisirii. că am fost. cum am fost. eu-acumul abia de-l ajung pe acela din urmă //

vă rog: încremeniți o clipă. nu tastați. mai că puteți percepe cu auzul cuvintele cum cresc prin albul foii. cu încăpățânarea unei ierbi imaginare –

astfel am simțit că nu sunt singur. dincolo de ușă se întinde Pădurea-Degetelor-cu-Ochi. ea trebuie ocrotită. salvată. tăinuită-n omeți. până când Securea-cu-Dinți n-a prins de veste că există –

deși mă tem că Scorbura-cu-Sâni o va trăda. în ea am pus o inimă pe foc. vezi? fumul ei… Târziului se-arată chiar din depărtare.

gândul acesta m-a învățat un verb nou: a uirta

uirtă-mă doamne că nu știu ce spun și ce fac
în mine nu-i nici ziuă nici noapte lucrurile se petrec de la sine
eu doar pun semne care îndrumă către Regatul-din-Prăpastie
drumeții nebuni

am auzit animalele numindu-i

Rătăcitorii Înfrunzirii…

eu nu sunt ca ei doamne nu
mai sunt

uirtă-mă