O, ticăloasă inimă,
sărman poet al iubirii!...
în lupta infernală
cu dimensiunea lumii,
încerci să te adaptezi,
gravitând prin răutatea ei
fără să te contaminezi.

Ignori mereu aceeași întrebare
și strigi cu glasul celui mut,
că viața ta e mult prea goală
deși, de multe ori,
alt ideal în viață ai avut.

Tu continui să rămâi
în exercițiul intelectual
un căutător de sens,
punând în poezia ta
buchet de vorbe alese.

Devii un singuratic
în modul de gândire,
semn al ordinii pus în creație
de Puterile Divine.

Singurătatea-i dureroasă...
o lacrimă se prelinge-ncet
pe aridul deșert,
stropind în picuri de mireasmă
până când, zorile se ivesc,
până când, culmile înnegrite, albesc.