Mi-e dor de-o poezie bună
La care se ajunge greu
Iar oboseala ca arvună
Nu este-n sine,-un minereu;

Invidiez pe cei cu har
Că nu le pune nimeni frână
La tot ce-au scris și scriu. Măcar,
Că judecata se amână.

Dar e ca peste tot o lege
Pe care nu poți s-o ignori
Și cine-o calcă, se alege
Cu cea mai grea dintre rigori

Căci sunt, există. Nu se poate
Să fi murit toți cititorii
de poezie. Cum socoate
nu'ș care critic, apriori.

Și pentru ei îmi plec eu fruntea
Izvorului de armonie
Și poezia este puntea
Ce mi-a lipsit ades și mie.