Nu mi-a mai rămas...

Sunt aici, singur. Scriu ceva ce poate ai să citești
Spun poate, pentru că totul e relativ in lume...
Of, și este din ce în ce mai greu să crești
Mi-este atât de greu ca să te mint, pe bune...

Te dezbrac în mintea-mi: reușesc de fiecare dată,
Nu ezit să dau jos de pe tine tot, apoi să te privesc
Cum stai așa, purtată de gânduri, dezbrăcată
Iar ochii-mi de pe tine, cu eforturi să-i urnesc...

Pe un fundal de-un aer liber, plin de moale și frumos
Gustam din fericirea ce mi-o poate da o închipuire
Până și-n vis trăiesc orice într-un mod atât de mofturos
Că tu, nu mă poți da gata cu-angelica-ți privire!

Trezirea o fac tot când vreau eu, după ce am ajuns
Peste muntele al cărui vârf l-am umblat deja demult
Acolo unde obosesc să mai visez, departe oricum dus
Lipesc un obraz peste pământ realizând: e prea mult!

Istoria, și valurile, cu tot cu cele ce le simt în trupu-mi
Îmi lasă peste drum un fel de vomă, plină de lipici
Prin care greu înaintez, ca să te văd pe tine: acum zi-mi
A meritat leșinul de-a veni să te miros, uitat pe-aici?

Întreb mereu, dar asta n-o fac și când răspuns aștept
Știu că nu poți, mereu să-mi mângâi partea de răspunsuri
Eu nu sunt cel care te-a tratat mereu cel mai corect
Dar care deseori, purtat de val, te-a descris în rânduri!

Pentru două vise, nu merită un altul, mai plin de visare
Categoric nu. Nu merită nimic: nimicul. Tu nu înțelegi!
Tocmai asta era ideea mea ca tu să te uiți în zare
Încercând prin mari eforturi trei vorbe ca să-mi legi!

Nu mai visa degeaba, între mine și tine e un paravan!
Identitățile mele oricum tu nu le poți memora...
Mă schimb, mă camuflez mereu aici sub tavan
Iar tu însetată, te-nvârți pe lângă mine: doldora...