O femeie îmi cânta în somn.
Dintr-o dată a dispărut de parcă nu a fost nimic.
Când m-am trezit, gândul meu trist dansa tangou.
Până ce mi-am mai recăpătat suflu am bâiguit ceva aiuritor.
Mă simțeam concentrat ca o marmură tăcută, nepăsător la zbuciumul zilei care începea.
Chipul femeii din somn îmi înconjura gândul cântând, schimonosindu-se.
Ștergându-mi ochii cu mâna, alungam drogul somnului din care ieșeau figuri pocite cu ochii lacomi.
Bolboroseam o rugăciune încercând să îmi alung nălucirile.
Mă simțeam într-o stare de contradicție, de confuzie.
Nevăzute aripi mă alintau.
Cântecul femeii din somn se răsfăța în urechile mele.













Ceva, reflectă de fiecare dată altceva.
Și uite așa, bătrâna doamnă Zen, devine poetesă și gazdă pentru propriile sale versuri.
În gândul său supraviețuiește și escaladează,
estenuând-o în cele din urmă.
Pentru ea luarea în spațiu a cuvântului devine direct obligatoriu.
Trece de la o realitate la alta, pentru că există o mecanică devorantă a lumii din interiorul ei.
Simte toate mirosurile și umblă cu lupa, văzând absolut tot.
Mâna îi tremură dar simțurile sale s-au ascuțit.
Bătrâna poetesă se înconjoară cu tot ce este în interiorul său.
Azi, bătrâna doamnă Zen, devenită poetesă, scrie pentru papagalul său Coco, moștenitor al talentului ei.