Sunt omul cu pălăria de paie
iubit de porumbeii sălbatici,
care îmi așază ziua pe umeri.

Deschid larg ferestrele dimineții
să-mi curgă din ciocul păsărilor,
lumina ca o perfuzie-n vene.

Sunt un copil gata să învețe
cum se decojesc lucrurile-n gânduri
și-mi rod carii bucuriile intime.

Mă întorc la tine cu un aer de vată
urc în oase mă înalț prin cuvinte,
cea cu brațele rupte de întuneric
pînă sub bolta ochilor de marmoră.

Rugăciunea șoptită-n fața icoanei
e o înălțare a gândului cu soarele,
peste mizeria umană de pe pământ.

Ne așezăm împreună la o cafea
tu aștepți să o descânți de aburi,
eu o beau fierbinte și plec.

Nerăbdarea ta e aproape uitucă
așteptarea grea ca un ceremonial,
te umple de bucurie cînd mă întorc
și mă mir cum îmi șipotești gândurile.