mă plimb des prin grădini ferite
găsesc o masă ascult șoaptele zgârieturilor ce o însoțesc
în timp ce-i dau ocol ca un fum
vârfurile de crengi bretonul mai mare al unei iubite imense ce mă ocrotește
mi se încurcă plăcut în pleoape

aud soarele strălucind
privesc luminatoarele cu geamuri galbene
ca lalelele de vară până
amețesc
transform lacrimile în picături de ochi și
aerul din jur devine aurifer atunci mă simt departe
ca o sămânță

merg alene pe străzile cu piatră cubică
denivelate ca și când ar fi îngropați uriași
pomii ursuzi fac orice
să acopere mașinile din jur cu frunze și crengi

prietenilor le zic
e trist și durează
în timp ce ne pierdem în mulțime
ca într-o pădure