agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-13 | | Înscris în bibliotecă de Bot Eugen Iulian
Înecat de iubire, prea plin, întinzând mâinile
după fluturii șovăitori ai bucuriei, neîncetat mă gândeam la un dar nemaipomenit, la un dar uriaș, fără egal, mai de preț chiar decât inima mea, în care zornăie acum alandala, ca două pietricele sprintene, proaspete, nestatornice, cele două silabe ale numelui tău, oră de aur. Să-ți fac un dar măreț, mă gândeam, cum nu s-a mai văzut. Cere-mi, aș fi vrut să-ți spun, cere-mi ce e mai scump, mai rar, ce e unic și fără asemănare, cere-mi orice - toate ți se cuvin, și încă n-ar fi decât prea puțin, din cale-afară de puțin. Ai putea să-mi ceri viața, firește. Nu mi-o cere - dăruită de mult, treaptă e sub tălpile celor ce urcă. Dar cere-mi mâna dreaptă, cu care semăn și culeg și cu care-ți mângâi părul și-ntristatul, preafrumosul obraz, și care, mișcată mult în umbletul vieții, rămâne adesea îndreptată în sus. Cere-mi stânga, cu care-ți deschid ușa, când nu te țin cuprinsă de mijloc, cere-mi stânga, cu care-mi port steagul albastru, și pe-amândoi fluturând vă voi sui deasupra lumii. Ori primește aceste flăcări negre ale ochilor mei, adumbriți de neînțelese mâhniri, și care oricum nu mai sînt de folos nimănui de când chipul tău a rămas pe veci înecat în apele lor … O, e puțin, știu, e atât de puțin, ție ți se cuvine tot – răvășit de chemări, cu fruntea plină de ceață, pentru tine întind mâinile lacom după toate comorile lumii … Ah, sărac sînt, puțină mi-a fost partea, averi n-am strâns, nepriceput și fără prevedere - n-am strâns decât bucurii întoarse din drum, nevăzute miresme amare, ca florile stranii, nevăzute, ale nucului. Sărac sînt, ca arborele din pădure - doar umbră dau și veștede frunze și-un braț de lemne albe, uscate … Dar ia acest lemn, e drept și e trainic, și fă catarg corăbiei tale viteze. Ia umbra mea, întinsă, sub lună, și fă-ți pânze și flamuri … O, sărac sînt, puțină mi-e partea: îți dăruiesc un fir de protoplasmă, îți dăruiesc un fir de veșnicie. Primește-l, păstrează-l în mările tale lăuntrice, calde, și născocind, ivește din el o seminție nouă de oameni albaștri, curați, cu câte două inimi. Oricum ar fi, îngropată în lacrima mea de rășină te voi păstra cristalin prin milenii. * Nevoia de cercuri(1966);Cele mai frumoase poezii; Editura Albatros; București; 1978.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate