Într-o curte, nu prea mare,
Apăru, ciudat, o floare...
Minunată la vedere,
Cu parfumul...
O plăcere.

Toată ziua,-n lung și lat,
Fluturi curtea o străbat,
S-o privească...
Și albine,
Cu trăistuțele lor pline
De polen...
Și gâze mii,
Ca o ciurdă de copii.

Dar toți pleacă,
Rând pe rând...
Lăsând floarea suspinând...

-Ce-i cu tine, floare dragă?
Ce suspini o zi întreagă?
Toți te-adoră,
Nu-ți ajunge?

- Toți m-adoră!

Nu aș plânge,
Să știu că ar adora,
Chiar mai mult,
Pe sora mea.

- Care soră?
Nu văd bine...
Nu e nimeni lângă tine.

- Nu e nimeni, fiindcă eu
Necăjii pe Dumnezeu
Cu dorința de-a fi floare
Mai frumoasă ca oricare...

De-a fi singură-n grădină,
Sub atingerea divină
A baghetei luminate -
Eu, întâia, dintre toate...

Astfel, tristul gând, pe loc,
Se-mplini...
Și-acest noroc
Deveni durere vie...
Sora mea e-aici, și știe...

- Și de ce nu se arată?

- Să nu fiu eu supărată...

Nici măcar invidioasă
Pe cât ea e de frumoasă.

Să nu vreau, cu acest spin,
S-o rănesc, numai puțin,
Fiindcă m-aș răni pe mine..
Înțeleg acum prea bine...

- Să v-ajut, cum aș putea?

- Amintindu-ți, când vei vrea
Să fii unic, să ai slavă,
De potirul cu otravă
Al mândriei...

Doar un pic,
De-ai băut, devii nimic.

De-l arunci, și stai de strajă,
Ne-ai scăpat,
Pe veci, de vrajă...

- Și-acest loc, în care stai?

- Va fi iar un colț de Rai...