Port între buze viața unui ou
și între pleoapele încă închise algele plânsului,
numai pustiul cunoaște această teribilă ploaie
trecând odată cu păsările prin oasele feței,
numai pustiul cunoaște această zăpadă amară
în fiecare palmă deschisă, în umerii rupți,
în fiecare gură a inimii.

Port încă în degete fumul, cuțitul și floarea,
pielea cadavrului dulce ca brațele nopții,
fruntea lui de ciorap de mătase,
baia umplută cu voaluri de frunze
unde mâinile lui atârnă în apele mării.

Nu am costum mai frumos, nopțile vara,
port pielea lui transparentă pe umeri,
cu zâmbetul scos peste o mască lichidă
asemenea părului rezemat de o stâncă
plimb corpul tău risipit în genunchii prăpastiei
și pașii pe care îi pierd se continuă cu umbrele pașilor.
Port acum în mâini o lampă de flăcări,
o corabie mică și un ochi de găină,
urcat pe o pâine muiată în sângele tău
spun încet numele focului
spun numele morții atât de încet
cât șarpele lacrimii pe pielea udă de lacrimi
atât de încet cât numai forma lor făcută în gură și căzută în mâini,
țin într-o mână forma numelui focului
și în cealaltă mână forma numelui morții,
urcat pe o pâine muiată în sângele tău
privesc cum se ard reciproc aceste ciudate obiecte.

Tu trebuie să apari la această întâlnire
ascunsă de ploaia incertă a părului,
prin fața ochilor tăi trec păsările goale umplute cu apă
de dimensiunea atleților,
între tine și celelalte fluvii trec poduri de apă peste fluvii de apă,
la marginea lui peisajul își topește încet
ultimele pietre și lemne.

Mai dură decât picătura care cade pe țeasta jupuită a condamnaților acestui supliciu,
mai seacă decât cavitatea orbitei albită de soare,
mai goală, mai departe decât plantele îndrăgostite de carne,
mai moale ca pulpele somnului,
tu lași să îți crească din șolduri un val de albuș, de filamente
spumoase,
eu las să îmi crească, în largul salon, douăzeci și una de unghii sordide.

Și totuși între noi e un voal ciuruit,
e o baltă superbă
crescută din ceea ce cade din noi, aburi sau fluturi
care ne continuă, care se urcă pe noi într-un mod incestuos,
asfixiant,
deschidem ochilor care se bat două pleoape scleroase
și mâinilor care se clatină un câmp de putregaiuri aprinse.

Între noi e un voal inflamabil
făcut din carnea noastră prăfuită de vise,
el acoperă lacuri și munți și o pădure făcută din păsări,
el intră, prelungit cu o fină dantelă, în gura animalelor sălbatice,
el moaie o mână întreagă în sexul pădurilor,
cu un zâmbet străin și cuțitul permanent între umeri
și pielea care nu acoperă nimic decât depărtarea
unde ochii nu se mai văd
și mâna dusă la ochi
crește și zboară-n tăcere.

Eu calc uneori prin aceste ținuturi
după ce de pe umeri îmi cade pelerina făcută din oase,
înăuntru obiectele, organele plutesc pe un fluviu închis,
în aer o barcă se leagănă, amețitoare,
între mâini, între degete,
curge zăpada din suluri de sticlă, din lentile topite,
în ochi, până în fund, aleea de nori și după ei ploaia,
ploaia albă, ploaia mâinilor spărgând o fereastră,
eu calc uneori prin aceste ținuturi
mai alb decât ele, decât cenușa lor, decât setea,
mai alb decât setea și decât potopul,
mai alb decât fruntea pe care varul apare sub fard sau sub nădușeală.

Cu o pelerină de oase, de sticle, o pelerină de apă stagnantă,
pe o alee de ample, sfâșiate fotolii, de arcuri,
eu trec sau aștept prin aceste ținuturi.

Ascunsă de atâtea ori,
o dată de pleoape,
o dată de apartele ghipsate atârnate de ele,
o dată de rolul de păianjeni și insecte mișunând în aceste aparate
și o dată de mila mea, îmbrăcat în călău, în cadavru,
între tine și palmele care tremură întinse
animalele cad la pământ umplute cu cârpe,
boi și mari animale întregi căzute din largi înălțimi
se zdrobesc între tine și mâinile mele întinse.

Frumoasă, cu zâmbetul ars,
și atât de tăcută din brațe, din umeri, din sâni,
atât de tăcută, cu un zâmbet de somn,
te clatini încet
pe tulpina subțire care îți crește din pântec.

Eu trebuie să trec printre aceste animale
înarmat până-n dinți cu cuțite, cu foarfeci
și câteva lupe imense,
eu trebuie să trec,
tu ești atât de albă, departe,
eu tac în mijlocul lor, scuturat de o spumă sfioasă.

Absentă și înecată în dantele,
în mijlocul odăii adusă în câmpie
pentru vizita ta,
fotoliul de ceară,
cuierul,
covorul de păr
și o lampă
înecată-n dantele,
frumoasă ca femeia unei femei,
ca flacăra unei femei
cu degete de plante agățătoare tăiate din rădăcină
îmi intri în ochi ca în două castele pustii
din care fantomele fug de frica incendiului,
privirile tale se opresc pe panica inimii
inima mea privește atentă ca o pasăre,
pasărea din mâinile tale moare încet,
alături de buze păstrezi un pahar neatins,
paharul din gura mea se varsă liniștit la picioare,
în somn sau poate în moarte obiectele se ating peste buzele noastre.

Cu ochii de plasă imensă fluturând pe câmpie
cât de grațios îmi arăți
piciorul gol rămas cu câțiva pași în urmă
și sânul fumegând ca o ceașcă de lapte.

Dar nu sunt pustii acele castele, tu știi,
într-o cameră neagră stă singură o femeie de sticlă
și în sala cea mare părul iubitelor mele prins în cuțite.
Eu însumi sunt aici, într-o odaie complet inundată
și cu pereți de oglindă,
mă mișc între ei mai lent decât peștii tristeții
cu obrazul gol în oglinzile goale nu mai cunosc
un obraz care arde peste oasele roase de vânturi
și unul care tace cu pielea întinsă pe el ca o simplă oglindă
În ochii tăi deschiși cu mult peste marginea lor
cu pieptenul moale descurc animalele galbene de hibernare
și în gâtul tău curge o rochie lichidă.

Acum miroși a cal despicat, a sală de morgă,
de atâtea, de atâtea ori interzisă, ascunsă,
între gambele mele când merg
pielea ta se întinde, se strânge odată cu pașii
între buze am capul tău prefăcut într-o baltă de păr
în timp ce pe brațe
atât de alb și de clar,
țin corpul tău cât o linguriță.

Pun jos acest obiect, acest minim cadavru
și scutur din păr un fulg sau o lumânare
în fața oglinzii atârnată-n copac
tai de pe os un obraz
de o grație cam demodată
și unul care e o cutie de lemn
parfumat cu mătase.

Pun jos aceste rudimentare obiecte
țin minte bine numele unui cuțit
numele unei sticle de lampă
spatele lungi al acelui copil
fruntea și pântecul
țin minte bine pleoapa ascunsă în pernă
colțul de buză
peștii desculți pe bomboanele calde
prea moi, țin minte
prea calde, prea moi,
și atât de dulce, prea dulce în gât
în comparație cu gustul acestui topor.

Þin minte, număr, aproape 22 de obiecte
pun jos lângă tine,
obiecte de pompe funebre cu penele negre
stâlpi și pahare,
pereții de piele, de sticlă în odăi,
țigara, tremurul degetelor, cuțitul
tot ce pot să fac cu dragostea mea
așa cum ridic pânzele lungi, brațele, pleoapele,
obiectele comune dragostei și crimelor,
pun
jos
o dată cu mâinile
sticla de lampă, canula, osul de pește
batista, briceagul și 30 de lei,
și totuși între noi e un fulg îmbrăcat în călău
un cadavru cât o mică păpușă – fără nici o explicație,
mă hotărăsc să mă dezbrac,
cu lenta paloare a unei femei
cu fulgerătoarea strălucire a unui cuțit,
nu sărut, nu ucid
mă dezbrac și mă culc cu această păpușe cadavru.

Mai gol ca de pierderea cerului, de pierderea umbrei,
mai ud decât plapuma ruptă de câini în mijlocul pieței,
înconjurat de prăpăstii mobile,
cu voalul rătăcit din părul tău plutind între degete,
cu o singură lacrimă pe care obrazul o suge,
cu mâini de argint,
cu părul și obrazul țesute într-o singură mască informă,
la gât cu prosopul negru
și cu gâtul deschis,
mai trist ca un nor, ca un fulg,
ca o bucată de vată,
cu mâna totdeauna pe umărul meu
atât de difuz
ca plapuma ruptă de câini în mijlocul pieței,
mai gol decât inima mea
în jurul meu prăpastiile și arborii moi
întind între ei o gumă fierbinte, o pastă filantă
pe care cresc arbori, în care se cască abisuri, pe care cresc arbori și așa mai departe
o pastă pneumatică strict interzisă păzită de trăsnete
și de norii mai calzi ca zăpada care îți ninge pe buze,
în jurul meu
resturi rămase după o lungă furtună
în care, cu ochii închiși și acoperiți cu ambele mâini,
deosebesc albele cioburi de sticlă rămase din tine.

Atât,
doar tac și mă mișc
cam încet,
cam departe de toate
între un copac și o câmpie spartă în mici bucățele
sub buze paharul vărsat și la ochi
mâinile lipite pentru totdeauna
în timp ce la spate un zid ciuruit e mereu
atât de aproape.

Pe câmp se întind acum foarte multe paturi
de fier și cu pernele, cearceafurile atârnând între ele bătute de vânt,
a plecat toată lumea
sau eu trebuie să dorm în toate aceste schelete. La spate e fumul,
de jur împrejur, sufocant, peisajul topit
răsuflă adânc, se oprește, răsuflă,
e un teren de duel
în care sunt singur
și unde trebuie să cadă cineva la o oră precisă.

Înconjurată de aburul nebuloaselor,
cu ochii de ploaia dinaintea dimineții,
cu sâni de sărut,
cu gura singură, cu sânii singuri pe lume,
cu părul un zid dărâmat de salve de gloanțe,
înconjurată de somn,
cu șoldul din perna neantului rezemată de munți,
iubită
și de atâtea ori, de atâtea ori neatinsă, pierdută, găsită,
iată cum trec lângă tine cu buzele albe
o mică furnică deschide în frunte o largă câmpie
și ațe de sânge îți strică frumos răvășita ținută.

Așa, în orașul inundat până dincolo de marile oceane,
pașii tăi curg în tăcere lângă o singură floare în flăcări,
miști buzele, buzele ca două păpuși perpetuu mobile
una de culoarea cerului, cu miros de ceasornic, cealaltă
de culoarea pământului pe care îl lași gol
absolut gol de orice prezență umană.


15 mai 1945