linia orizontului ridicând linia verticală a însingurării
acolo omul plonjează în propria apă planetară mai
aproape de limita zborului decât de unghiul de impact
cu stelele și dacă lucrurile mari încap între două trasee
de pe degetul arătător amprenta digitală a neputinței
atunci stindardul de la rădăcina ochilor va indica spre
orice poartă a cărei construcție a început ca embrion
în visul unui brâncuși încrucișând infinitul cu obsesia
timpului de a se strecura în pântecul oricărei femei

și totuși de departe puterea cu care dărâmăm apoi zidim
puterea cu care punem totul la loc într-un loc necunoscut
privirii oglinda aceea care știe să se desfacă pe din două
în lacrimi pare să întregească natura noastră de asasini
ai destinului fiecare trăind în perpetuă recuperare
a propriei suferințe din care mai târziu confecționăm
ca mit negociat cu zeii ziua întâia sau ziua morții
pe care scriem un nume niște ani și atât


e firesc să cauți poziția coatelor rezemând gânduri
cum e firesc sa iei jocul alienarii ca pe o cerință
similară cu dăruirea de sine trăim într-un mijloc de
locomoție incomod numit dumnezeu recunosc dar
merită să nu ne antrenăm mușchii forțând ceea ce
oricum nu ni se dă ci încercând să obișnuim ochii
cu mersul - mâinilor să le dăm culoare înainte
nu după miracolul împreunării în rugăciune atunci
indubitabil dumnezeu irefutabuil incognoscibil ar trăi
acestă aglomerație inutilă de idei numită umanitate
ar desface cuvântul ca pe un zmeu legat de nimic
minunându-se și amintindu-și copil fiind de ghemul
luminescent trimis să prindă rod în pustietatea iubirii.