Cât de ușor aș putea scrie versul acela
ca o ramură țâșnind chiar din inima mea,
înfrunzind frenetic și în frunzișul ei verde,
să cânte doar pasărea Paradisului.

Eu, culcat sub glie, aș avea în sfârșit timp
ca prin tulpinile cucutei ca niște ocheane
să număr stelele, să le trasez crugurile și astfel
să decid soarta oamenilor, condamnându-i
la o greu suportabilă veșnică fericire.

Voi avea destul timp să-mi oblojesc rănile sufletului
și să-mi dresez gândurile ca într-un manej,
să nu o mai ia razna prin sihlele cunoașterii
lăsând zgârieturi adânci pe pielea zbârcită
a memoriei imediate, aș avea timp.