locuiesc la marginea unei lumi cît un
sîmbure de lămîie
acru

casa noastră avea numărul 11 de cînd
am început eu să-nțeleg în cifre
acum e și 23, și 11

dac-aș avea două vieți ca și două case
poate aș muri de două ori,
dar nu știu cum iese asta
trăiesc, mor. apoi moartă trăiesc și iar mor?
adică mai moartă decît eram ?

cînd privești sub unghiul de 90 de grade
cîmpul își deschide misterul din cele două intrări în casă,
iar o cărare duce direct de la mine spre nistru
(cărare pe care n-am îndrăznit să merg decît cu tata
și asta cînd eram foarte mică)
cele mai scurte drumuri nu sunt și cele mai bune

sub cerul nostru mai e o stradă a florilor,
chiar dacă noi suntem cea a trandafirilor și
într-adevăr cu trandafiri
știam mai înainte că nu departe
cineva creștea lalele pe-o bucată de pămînt
din cîmp și-i spuneau tot „la trandafir”
în viață e mai mult decît astfel

e ciudat cum atîtea străzi sau atîtea flori
se pomenesc deodată așezate lîngă două maternități,
dintre care una veche, o morgă
și două spitale, dintre care unul vechi

poate că s-ar fi gîndit
în cazul unei morți, al unei nașteri sau pur și simplu o vizită,
că oamenii ar veni la noi ca-n țara minunilor
să-și umple brațele cu flori
să-aducă și-n aroma aia încărcată de bolnavi
o adiere mai bună

spitalul cel vechi e noaptea lîngă care am țipat speriată
de-o pisică
nu știu cum se face, dar mi-e frică de oameni

maternitatea cea veche e locul unde m-am născut eu
se pare că nu mi-a dat voie să plec prea departe
și-am rămas pe-aceeași sută de metri cu ea, cu spitalul,
cu morga