Am simțit cum mor câte puțin pe interior
un copac cu inima de cenușă,
nerisipită pe apă, risipită pe drum,
mă golesc de sine și fug.
Pătrunde-n gând nevoia de necunoscut
și fostele întâmplări se șterg,
rămân un cautător de unelte
să sparg cu ele singurătatea.

M-an înstrăinat odată cu iarna
pe un drum șerpuind prin pustiu
până totul s-a pierdut în nisip.
Rămâi neînțelesul strâin
consumi clipele disperării
mergi în cârciumă, bei, te neglijezi,
ajunns umbra celui care ai fost,
devii un câine aruncat în stradă
flămând și uneori rău.

Totu-i efemer și nesigur
nu există un foc continuu
apa, aerul și pământul îl pot stinge
cine-i reaprinde flacăra
când sufletul a înghețat?