În timp ce repar un scaun mi-am dat cu ciocanu peste deget.
Durerea acută mi-a trimis gândul pe un teritoriu abstract.
Mă plimb printr-un oraș de carton în care toate florile au miros de aracet.
Pe străzi oamenii vorbesc un limbaj de entorsă, unii dintre ei vorbesc matematizat.
Pe ziduri din cărămizi de carton sunt scrise poezii.
Poezii care înfruntă inerția de lectură a cititorului.
Mă plimb prin orașul de carton și sap generos cu ochii un teritoriu uscat.
Încerc să atribui simboluri trecătorilor și sensuri formelor din carton.
Arbori tentaculari din carton mă invadează substituindu-se realului.
Clădirea teatrului și biblioteca, sunt realizate din material ieftin de decor.
Pe scările bibliotecii, o pisică de carton se agită, mieunând ora închiderii.















Toată noaptea am stat lângă ea.
Vroiam să îi alung spaima.
O mângâiam din când în când. Era speriată, părea că vrea să ispășească pentru propriile păcate.
O priveam și îi completam portretul din cuvinte tăcute.
Semăna cu o fată bătrână din Marea Britanie.
Din când în când o mângâiam, ea reușind să îmi răscumpere enervarea din ultimele ore.
O priveam, îi vorbeam, erau lucruri simple.
Nu aveam nimic de schimbat din imaginea ei, mai mult curioasă, chiar egoistă.
Un mic monstru drăguț, față de care toate gândurile mele, au fost ridicol disproporționate.
Am rămas cu două semne de întrebare.
De ce nu miaună? De ce nu toarce?