Carnea-mi miroase
a salcâm, uns cu miere
din fagul de pe stânca
taiată în două de fulgerul
ce mi-a străbătut inima ieri..
Pot sa-i simt savoarea sub limba-mi
intrată deja în colaps.
Foșnestul..foșnetul…
ce dracu’ foșnește atât de tare
de-mi dărâmă și ultima fărâmă
de timpan funcțional ce-o mai am?
durere..mister…
durere..mister…
Mă uit pe cer și mă gândesc la
acel curcubeu bicolor
de care îmi aduceam aminte
ieri, când stam întins pe al finiței pat
de piatră și văd cum începe
să devină alb… apoi negru…
apoi iarăși alb… apoi iarăși negru…
până dispare…
Unde ești?
Nu mă mai văd de mulțimea de
idioți ce stresează moleculele
de oxigen ce-mi intră prin nări
cu viteza luminii, orbitoare,
emisă de crengile copacului alfa.
Mă pierd în drama aceasta
regizată de însăși “el” - adică “eu”,
defapt de mine;
însa nu eu am scris scenariul.
Blestemat ceas electric ce
nu vrei să ticăi – de ce nu mă lași
să părăsesc măiestru decorul
și să mă înalț ca un vultur pleșuv
spre absolut?...
Suflet nătâng… de ce zbieri deși
esti încastrat și ști că nu vei mai ieși
niciodată la realitatea pură
care m-a înconjurat odată ?
Nerodule… de ce te zbați
să mai privești acea bucată de carne
înflorită pe veștedul câmp?
Nătângule…
Nerodule…
Sunt deapura ta, suflet prost;
mori în chinuri, dar tot vrei să
mai prinzi în brațele tale reci
durerea și bucuria?..
Idiotule! – nu am să te las
să te spargi din nou în mii
de bucățele de cristal scuipate
de arahnidele ce mi se
zvârcolesc prin vene..
Idiotule…
Tac..
Durere…, mister…
și iarasi tac..
Carnea-mi miroase deja
a flori de salcâm, proaspat înflorit,
și ma înalț din ce în ce mai sus..
Mai sus..tot mai sus…