Hei, mândră privighetoare
ce-mi rămâne din tine?
Amintirea, gingășia ta,
surâsul tău ușor, diafan,
înmiresmat,

imaginea ta plutitoare, caldă,
și nespus de dulce a celei vii,
mai dulce chiar decât cea vie,
pentru că știu prea bine că într-o zi

mă vei părăsi fără urmă, iar eu,
eu unde voi rămâne? Eternitate?
Eternitatea îmi năruie plăcerile!

Amintirea ta o voi purta în veci,
fanotmă iubită, pisică voluptoasă
plină de gânduri ca un cireș
de flori în amurg de primăvară.

Așează-te pe un singur trandafir,
unul singur, fără spini, ca nu cumva
să-ți rănești ghearele, să nu-ți înțepi
amintirile și poate uitările tale.

Adu-ți aminte de o singură floare,
roșie, albă... să fie pe placul
ochilor tăi ca la vedere să fiu
ceea ce tu îți dorești, ceea ce tu vrei.

Destinu-i doar o vorbă și vorbele sunt vide!

Scrie-mi cu lacrimi atingerile tale,
șoaptele pe care tu le-ai rostit.
Scriele în nori, în amurg...
Voi privi spre cer și voi înțelge!