Simt cum stau în același loc,

fără să mă mișc, fără să îmi simt umbra

și parcă, așa, toate relele lumii fug, se sparg

în cioburi albe care, mai apoi,

se fac bulgări uriași de zăpadă

și străzi colorate în negru

cu oameni grăbiți care nu sunt atenți,

toate par să fie parte a unei jungle

în care se strigă, în gura mare, dorul de libertate.



Acum se mai nasc copii,

mirosurile migrează spre frig,

afară întunericul lasă cele mai ciudate răni

peste fetele și palmele femeilor

care nu se grăbesc niciodată,

în luna asta au murit și oameni,

cerul s-a făcut plic între degetele câtorva zile.



Simt cum stau în același loc,

ca o stare de spirit în care tu nu te regăsești,

întorci zăpada pe dos,cu tot cu parcuri,

cu tot cu ghirlandele luminoase de pe stâlpi,

ca pe o bluză

prin care ți se văd umerii roșii de frig.