gae
bate-n tigaie.
se-adună papastrucii călare pe sorcovă,
papastrucele au linguri de lemn,
caută-n ciorba de lobodă-ndemn
și-așteaptă, pe cărare, alt semn.
cineva vine din umbră
să șteargă rugina pe vase.
papastrucul-șef caută os
pentru ros.
e hilar, ageamiu, pântecos.
căpățăna-i lovește în lemnul gardului,
stârnind mânia ascunsă
a bardului.
vine unul,
se-așază pe-o pătură,
poartă în mână o mătură
și cântă la ea,
închipuindu-și că-i balalaică.
o papastrucă bătrână strigă la el:
„maică,
lasă mătura, că faci prea mult praf,
de nu, o să-ți trag un perdaf,
de-o să mă ții minte,
ca pe cățeaua ce te-a mușcat
mai 'nainte.”
papastrucul-șef
pune pe unul de pază,
deși aceluia o lampă-i filează
(o să se ardă cât ai zice „bingo!”
și-o să-l mănânce câinele dingo).
să fim atenți la acel bard,
rezemat de gard,
își ascute-un creion,
e-nfășurat în nylon,
închipuindu-și că-i soare.
scrie pentru constelații viitoare,
pierdut în a vieții vâltoare.
lângă el, s-a oprit o didină,
cu vitriolul în mână,
cerându-i lumină.
bardul îi scrie pe picior un poem
despre viața sa de boem,
când bătea și el în tigaie
ca pricopsitul de gae.
apoi toți l-au crezut vestitor
al unui alt abator,
în care oasele
se vor distribui la comandă,
totu-i să faci parte din bandă.

vezi de ce gae
bate-n tigaie.