Asta ar fi tot: planeta Terra e grav bolnavă, fraților,
în toate țesuturile ei epiteliale, lichide, solide și gazoase,
dar și-n organele ei intestine
care-i dau friguri urâte, cu puls accelerat și febre endemice, insuportabile,
însoțite, în afară, de răbufniri sălbatice,
de vârtejuri amețitoare la nivelul anvelopei aeriene,
făcând-o să ofteze, să tremure și să strănute tot mai des,
cu horcăieli înspăimântătoare
ori să tușească cu accese crescendo,
scuipând sânge de foc lichid prin vârfuri de munți fumători împătimiți,
reclamând în plus crize alarmante de tremurături parkinsonice,
cu originea în marsupialele încinse magmatic înlăuntru.

Fiorii morții o cuprind vizibil din pol în pol,
gata și polii ăștia să o ia bezmetic din loc, cât de curând,
încât acum Mamei Terra i se zbârlesc toți perii pădurilor
și toate valurile oceanelor cu ventuze de țunami la fund.
An de an i se tot strâmbă ecuatorul și întreg corsetul meridianelor și paralelelor
care au ajuns deja ca niște coarde dezacordate și fleșcăite,
plecate și ele la plimbare (chiar dacă sunt imaginare,
căci i le-am pus demult ca un căpăstru,
să-i putem măsura și împărți inegal latifundiile,
războindu-ne apoi între noi miliardele de viruși umanoizi de pe coaja terestră).

Oricum, tot ce mișcă, „râul, ramul”, pe această simpatică bilă albastră
- o excelentă balerină cosmică cu lecții bine învățate
de la tătucul Soare -
intră tot mai mult , zice-se, în penumbrele morții...
Și atunci ce-i de făcut, oameni buni? Ce-i de făcut?

Diagnosticul e nasol, frații mei de-o clipă, e-al naibii de negru,
iar el i-a fost pus cu pesimiste concluzii,
lansate alternativ, cu stridente alarme audio-vizuale,
de astronomi cu doctorate în metafizică
și de vraci cu doctorate în mă-sa-fizică!

Așa aflăm că sfârșitul lumii bate insistent la ușă
de 2012 ori, ca la mayași (căci de 2013 ori ar fi tot una
sau chiar mai rău) și atunci
noi tragem înfrigurați zăvoarele minții și dublăm yalele speranțelor ori răsfoim în grabă Biblia
murmurând numărătoarea inversă în loc de rugăciune
sau, ca să scăpăm fără dureri de crize și coșmare,
unii din noi ne îndulcim finalul cu zaharină, cu extrasex,
aspartame și manele, înotând în alcool cu hașișul în gură
pănă ne dăm duhul la fund...
Și atunci ce să alegem? Și ce-i de făcut?

Păi, chiar așa: „Ce e de făcut?”
(Mă întreb și eu ca Lenin de la tribuna comunismului,
când ținea mâna dreaptă întinsă în direcția aurului capitalist,
citând titlul cărții lui decedată azi, după ce, stând pe tronul WC-ului,
terminase de scris broșura „Un pas înainte și doi înapoi”
- tangoul leninist fără melodie - cu un sfârșit logic, datorat celor doi pași ghinioniști).
Dar, în fine, insist cu întrebarea:
Ce e de făcut, fraților? Dați-mi o rețetă de salvare!

Sau... nu mai e...

Eu unul, pentru că nu am un răspuns urgent,
am ales să sfârșesc ceva mai demn:
voi juca la „ruleta adevărului”,
deoarece, jucând la ea,
(vă garantez că nu este cea „Made în Russia”),
tot mai am ceva șanse de supraviețuire...