Spre singurătăți mă duc
și din ele-am a mă-ntoarce,
căci spre-a drumeți cu mine,
mi-ajung gândurile. Oare
ce-o avea cătunul unde-mi
duc și-o viață,-mi duc și-o moarte,
căci, venind din mine însumi,
nu pot s-ajung prea departe.
Nu-i bine, nici rău de mine,
mintea-mi spune: -n omul care
este tot numai un suflet,
trupul e ca o-nchisoare.
Înțeleg tot ce-mi ajunge,
una nu pricep, cum poate
să rabde neștiutorul
toată-a lui înfumurare?
Din tot ce mă necăjește
scap fără vreo greutate,
dar nu scap de ce primejdii
poate-un prost să-mi scoată-n cale.
El ar spune că eu-s prostul,
cu pricini neadevărate,
că-umilința și prostia
casă bună nu pot face.
Știind numai deosebirea
văd ca și-unul și-altul poate:
nebunia-i e trufie,
iar disprețu-mi mi-e-nchinare.
Sau, mai știi, e cu putință
să nu le știu eu pe toate,
sau cei ce fac pe-nțelepții
sunt doar fiindcă lor le-o pare.
“Știu doar că nu știu nimica”,
zise-un filozof ce toate
socotelile-și făcuse
de umilință, unde-i mare
ce e mic. Iar a mea știință
n-o fi mare peste poate,
căci, neștiind ce-i fericirea,
‘nțelepciunea și-ea te lasă.
………………………….
Fără vorbă, socoteală,
fără cărți, fără hârțoage,
când, ce n-au le trebuiește,
le cer toate-mprumutate.
Nu-s săraci, nici n-au avere,
ce le trebuie-au de toate;
grija nu le strică somnul,
nici cereri, nici judecata;
nu-l bârfesc pe cel mai mare,
celui mic nu-i stau în cale;
n-au semnat nicicând, ca mine,
de sărbători vreo urare.
Cu pizma-mi mărturisită
și cu ce-mi petrec în pace,
spre singurătăți mă duc
și din ele-am a mă întoarce.