am asistat odată la moartea cuiva
un criminal om mi se pare
stăteam cu fața spre el așteptam
minunea morții să răsară
din corpul strâns cu lanțuri
în prelungirea brațelor.

tăcea și gândurile îi alunecau în privirile cu care
mușca din carnea fiecaruia ca un lucru firesc
mă îngrozea cămașa albă
sufocată de curele
număra

unu doi trei patru
de câte secunde are nevoie un om să învețe să ierte

stătea pe scaun devenise el ultim judecator
zâmbea fără să miște vreun mușchi i-au acoperit chipul
noaptea lui era a noastra
și când s-a stins odată cu el toata ura
o cometă aprinsă de-un buton
ei s-au grăbit să șteargă urmele
ca niște criminali cumsecade.