se făcea că eram într-un timp
neștiut de nimeni unde nici cuvintele parcă nu se inventaseră iar
ziua parcă nu mai era nici de noapte parcă nu
auzisem eram doar noi acolo
și ne jucam dând târcoale existenței apoi întrebându-ne
mai mult în glumă „asta ce naiba o fi”
și într-un exces de zel
am hotărât să
evadăm

stăteam așa
lipiți unul de
celălalt pe bancheta din spate
cu o mână ai pornit generatorul de săruturi iar
cu cealaltă îmi mângâiai
fruntea

mi-ai amintit să ne sincronizăm
amintirile apoi să ne volatilizăm
în a cinci-a dimensiune

din curiozitate am aruncat o privire înspre hublou
vedeam lumina rupându-se în fâșii
trupul tău se defragmentase
particulele noastre se amestecau între ele
mici scintilații iluminau
bordul bancheta din spate
se alungise
enorm
în formă de coadă

nu mai eram trupuri eram
doar o urmă a unui vis aleator
evadați
spre un alt
infinit