Am vrut să se facă lumină
în strâmtoarea nopții,
ca să nu mă mai învelesc cu vise.
În pat, amorțit, singur cu toate îmbierile,
am vrut să fug de toate.
Căutam lumina singurei stele
care nu va dispărea până în zorii lumii.

Am vrut să mă aprind din nou,
să mă nasc sub stele, căci lumina lor
e părintele bun.

Și m-am trezit înfricoșat,
cu valuri de întuneric ce mă îmbrățișau tandru.
Și eu plângeam.

Mi-am luat umbra de mână,
și am dus-o până la stea,
printre poze cu întuneric, cu ceață și cu tăciuni,
printre focuri roșii, galbene, și apoi albe.
Focul s-a făcut raze, s-au făcut lumină,
și lumina soare.
Și umbra a fugit, cu mine de mână,
Dar steaua a coborât cu totul,
și mi-a atins mâna, fruntea, inima,
și mi-a vorbit, cu vorbe sticlind de bunătate,
printre zâmbete de îngeri, printre îmbrățișări de Tată,
și m-a adus la odihnă deasupra nopții.

Și acum privesc mereu cu bucurie la steaua
dimineților mele, chiar prin pleoapele închise.