frumusețea unui vers gol
liniștea mea
sunt un om
contemplând descreșterea diafană într-un apartament oarecare
asemănător unei serii de numere depărtându-se în abstract
când luminile au aerul că au căzut și așteaptă


uneori nu văd mai mult
decât o pată albă
în locul unui cuvânt

această realitate confuză
poate natura cărnii
mă apropie de un păianjen


din cealaltă depărtare cine noaptea
cu multă liniște a vorbit poate
din dragoste pentru tine care ești
rana unui condor
astfel cu o cretă pe podea am tras linii
și printre ele am adormit
se făcea că sunt o figură geometrică poate un punct
când m-am trezit dimineața am vrut să-i povestesc
mamei totul într-o scrisoare pe care i-o datoram de mult
a sunat telefonul și ea mi-a spus visul ei
se făcea că sunt o figură geometrică poate un punct
rare sunt cântecele care mi-au plăcut
faptele lunii palide
sânii unei statui roșii de frig

acum nu se mai poate cârpi nimic
mi-a telefonat și un poet
vremea este instabișă

am nevoie de o întâlnire
poate cu seferis
aseară cineva
poate un călător


aici speriată mână de femeie
iată umbra acoperind ceștile de cafea
seară întinsă ca un elastic
dedesubt un petec de hârtie
scârțâie un scaun se târăște
un câine gras și orb
nori mari margini de pâine
într-o cușcă galbenă
acest bătrân
cu bărbia ascunsă de lavalieră

picături de catran pe marginea ferestrei
două lighioane necunoscute înaintează în cerc


viața s-a mutat înăuntrul ochiului
moartea nu-și revendică iarba
și tace

totul se adună în jurul memoriei
ce beznă în pivnița aceea
cineva fericit își mânca o unghie
cineva prelungea zâmbetul unei scânduri