Tremurul mi s-a întâmplat. Exact așa cum ai merge cu luntrea
pe-o apă netedă, dedesubtul căreia se află o piatră,
și-n ea te izbești, de nu te mai țin tălpile, iar căderea
îți este amortizată în palme. Ar fi ceea ce este numit,
în general, imprevizibil, sau durerea de după.

Până atunci
n-am crezut că dragostea există,
nu credeam în emoțiile altora.
Un spectacol pentru naivi, jucat
în mijlocul cepei,
un spectacol regizat, la drept
vorbind, de un orb
fără cârjă,
așa îmi spuneam,
cioplind mai departe cu unghiile-n gheață,
forme, lipsite de margini
și mostre de referință.

Nu știam că zguduirile vin de niciunde
când te aștepți mai puțin.