Durerea mea în inimă o strâng,
Ca într-un teasc în care struguri plâng,
Și-acolo, între bucurii și greu,
Se naște, în dureri, poemul meu…

E picătură din cerescul har,
Ce mi-a-nflorit în suflet iar și iar,
E rodul viei mele de tristeți,
Mireasmă de lumină-n dimineți,

E darul meu ce-l făuresc deplin
Să-l prea înalț Stăpânului Divin
curat și sfânt. Acolo, ca în teasc,
În inimă, mii de cântări se nasc…

Și-n suspinarea gândului amar
Nu-i loc de vorbărie în zadar,
Ci fiecare bob, e viers duios,
Ce-așteaptă bucuros să fie stors,

Ca mustul dulce, roșu-amețitor
ce-l naște-n bucurie jertfa lor,
Să fie dar, din Darul cel ceresc
Din care cei smeriți se-mpărtășesc…

Din teascul inimii mai cade-un strop.
Sub greutatea lui, zâmbind, mă-ngrop…