Despre un părinte beteag sufletește

Mi s-a golit sufletul de amintirea lui
Îmi tot spun că n-a lăsat urme
Poa' să și moară acum!
Nici că îmi pasă!
S-a dizolvat, evaporat
Praf pe o lamelă
uitată în soare
Sângele
cel care cică unește
Nu, vă spun eu:
E o iluzie!
Între noi au rămas
doar micile vârfuri de suliță
cu otrava lor mereu activată de saliva
celui ce aruncă mănușa
Vine și palma
care distruge compromisul!
Parcă ascult același disc al urii
doar că, acum cu o voce sâsâită,
pe măsură ce șarpele pune stăpânire pe omul acela
care îmi era cândva tată...
Cu fiecare zi îmi e clar:
iertare nu poate să existe
acolo unde s-a sfărâmat
umilit și scuipat
Sângele...
Revoltat a.d.n-ul
și-a cocârjat serpentinele,
astfel, m-am eliberat