Când oamenii n-aveau cuvinte,
Și gândurile le simțeau,
Vedeau curat ce ai în minte,
Și ce ascunde... chiar n-aveau!

Când radiau frumos iubire,
Și cei din jur ca el simțeau,
Iubea cu ei întreaga fire...
O Doamne, ce frumoși erau!

Și viata lor le era cântul,
Cu îngerii se-amestecau,
Iubeau și floarea, munții, vântul,
Și dragoste-napoi primeau...

Iar darul de-a vorbi cu gândul,
Pe-un car de vorbe am schimbat,
Rămâne scris și nu-l ia vântul,
Dar totu e... atât de plat!

Eu simt, ca cei ce n-au cuvinte,
În suflet luminez cu dor,
Nu știu cuvinte să te-alinte,
Să te mângâie-așa ușor...

Și doar frânturi din tot ce cuget,
Îmi ies în vorbele ce scriu,
Și-mi e așa frumos în suflet!
Regret c-atâtea vorbe știu...