Strada se încovoia le miazănoapte,
pe semne ai încetat să urci drapelul albastru
peste orașul cu oasele lipite de catedrală;
părul tău se prelungea violet
sub ierburile lunii martie
unde un bătrân tolănit scria o epopee
despre foc.


tot ce am sunt drumurile de piatră albă!
spuneai
și coroana teiului gârbovit
se pleca în vânt
să măture mormântul frunzelor de lângă casă.


În luntrea serii așteptam
un fel de colind repetat de ploi,
visele se îmbrăcau în straie de tablă subțire
iar apoi rugineau pe nisip -
o hartă a strigătului tău.